Sibiu: Cainii si istoria

Intamplator sau nu, parada „nobilimii" locale prin centrul istoric al Sibiului, in deschiderea festivalului medieval, n-a fost tulburata de latraturile cainilor din burg, de obicei suparati pe veneticii veniti dupa miros de ciolan si alte delicatese.
Asemenea scene am vazut, in aceasta vara, mai multe decat in toti anii de dupa „liberalizarea" vagabondajului patrupedelor canine. Dupa atacul asupra tomberoanelor, cainii au intrat in peisajul teraselor, unde instinctul le dicteaza traseul foamei. Curand si-au gasit culcusuri pe treptele magazinelor si, fara intentii protectoare, ale librariei Humanitas. O data, am urmarit chiar si o disputa dintr-o doua haite nervoase. Turistii priveau spectacolul cu incantarea celor care descopera „live" secvente stiute doar din benzi desenate sau desene animate. Unii radeau cu pofta, altii se multumeau doar sa zambeasca, intrebandu-se unde sunt gospodarii orasului. In alte zile, consumatorii infometati urmareau cu pofta o partida de schimburi de latraturi, ca la stana, dintre doi dulai negri si fiorosi. In disputa era posibil sa fie ori „zona de protectie", ori o femela ce pendula agale vizibil obosita de atata umblatura, in vipia de-afara, sub presiunea propriilor calduri.
N-as fi crezut ca merita sa mai reiau subiectul dupa ce, acum cativa ani, am mai scris despre cainii vagabonzi. Evident, situatia nu s-a schimbat. Dimpotriva. Cel putin, daca edilii ar fi citit „Cronica lui Emil Sigerus", poate ar fi reintrodus „impozitul pentru caini", asa cum au facut inaintasii lor, in 1870. Macar patrupedele de rasa n-ar mai fi ajuns pe strazi. De curand, insa, un nou imbold mi l-a dat editorialul „Dilemei vechi", semnat de Andrei Plesu: „Cainii si romanii". Cu blanda ironie, invaluita in umor sanatos
, respectabilul nostru om de cultura descrie mostenirea istorica a „cainilor nesupravegheati", pornind de la un articol publicat, in 1876, in „Curierul de Iasi", de insusi Mihai Eminescu. Daca poetul national ruga autoritatile sa ordone „o mai stricta manuire a masurilor de starpire a cainilor de prisos", Andrei Plesu se multumeste, dupa peste un veac, sa comenteze cu subinteles: „(...) dinspre cladirea Guvernului aud latraturile viguroase ale cainilor de cartier. Sunt cainii mei. Ai nostri. In nici o capitala a Europei unite, nu poti face experienta unei comuniuni atat de intime cu trecutul si viitorul reunite. Ascult si aud, in intuneric, mesajul (...) destinului national".
Mi-am zis ca daca marele
Plesu a ajuns sa scrie noaptea editoriale despre cainii vagabonzi (din apropierea deloc intamplatoare a Palatului Victoria), evidentiind traseul lor prin istoria noastra nationala, atunci ce m-ar mai putea retine pe mine? Ca doar „cestiunea e arzatoare" - lucru vizibil in trecuta vara fierbinte, in fosta Capitala Culturala Europeana. Zis si facut. Mai ales ca autoritatile locale se plang de legislatia in materie, ce mizeaza pe o solutie imposibila: „adoptia cainilor comunitari". Sa vedem ce-o urma...